Blood donation
Story 2 from October 24
I promised myself I would write a story every day. It's already evening, and nothing has come to mind yet. Still, I want to stick to this schedule, so I’ll just say whatever comes to my head without worrying about writing the perfect story.
I didn’t do anything extraordinary with this day to tell an exciting tale. However, the day started early, at 5:30 AM. I had my coffee and rushed to Cluj for my blood donation appointment. I had talked to Andrei, a friend, and we agreed to meet at the hospital at 7:30 AM. I got there around 7:50 AM because of the traffic and the lack of parking. It was my second time donating blood, so I knew how it worked. I went through the first doors, and the nurses and doctors immediately told me I was too weak to donate. I told them I’m strong and have plenty of blood that needs to be donated. We laughed a little, and they joked that if I faint during the donation, they wouldn’t let me donate ever again. So, I told my body to do everything possible not to faint, get the blood out quickly, and let’s go. And that’s exactly what happened. It was perfect. I didn’t feel bad at all—in fact, I felt great, like my body was waiting to be relieved a little.
Povestea 2 din 24 octombrie
Mi-am propus să scriu cate o poveste in fiecare zi, acum îi deja seară și nu mi-a venit nimic în minte, doar că vreau să mă țin de acest program, o să spun ceea ce-mi trece prin cap, fără să mă gândesc că trebuie să scriu povestea perfectă.
Nu am făcut nimic cu ziua aceasta ca să pot povesti ceva extraordinar. Dar totuși, ziua a început dis de dimineață, la 5:30, mi-am băut cafea și am fugit la Cluj la programarea pentru donat sânge. Am vorbit cu Andrei, un prieten că ne vedem la spital la 7:30, am ajuns pe la 7:50, trafic și lipsa de parcări. Ii a doua oară când donez sânge, știam cum funcționează treaba, am intrat la primele uși și deja îmi spuneau asistentele și doctorițele că sunt prea slab sa donez, le-am răspuns că sunt puternic și am mult sânge care trebuie donat, am râs puțin și mi-a răspuns că dacă o să leșin sus la donație nu o să mă mai lase niciodată sa donez. Ei bine, atunci i-am transmis corpului să facă tot ce-i posibil sa nu leșine și să scoată repede sângele și să plecăm. Așa a și fost, a fost perfect, nu m-am simțit deloc rău, chiar din potrivă, m-am simțit chiar bine, parcă aștepta corpul sa se elibereze puțin.
